Si-am murit.

Sunt eu! Am murit luna trecuta lovita de masina. Am vazut lumea usor prin fata ochlilor.
In secunda aia (printre ultimele din viata mea si stiam asta) vroiam sa le spun tuturor lucruri si sa-i imbratisez (tuturor la care am tinut, cel putin).
Dar nu era timp. Moartea ma astepta intr-un colt al strazii, gata sa atace din clipa in clipa. Simteam cum pieptul imi era spart din cauza loviturii puternice. Eram pe jos in agonie pierzand tot mai mult sange.
In jurul meu erau foarte multi oameni ce se holbau la mine (toti niste straini!) si mai era si soferul care ma privea cu niste ochi speriati. Vroiam sa-i zic ca nu e vina lui insa nu puteam scoate niciun sunet pentru ca sangele incepuse sa-mi tasneasca din gura.
M-am uitat disperata in multime dar nu stiam pe nimeni. Vroiam sa vad macar o persoana cunoscuta. Una!
Auzeam vag voci, am vazut lumini, credeam ca visez dar era ambulanta defapt.
Ma rog... cand sa ma urce in masina am murit.
N-am trecut printr-un tunel magic si n-am vazut nici ingeri dupa cum spuneau colegii mei, pe care incercam sa-i conving mereu ca nu exista nimic dupa.
Era totul negru, vid, nu simteam nimic.
Ma speriasem de stare la inceput dar m-am simtit mai bine dupa aceea. Incetul cu incetul am inceput sa uit toate persoanele la care am tinut, priviri, imbratisari, saruturi, clipe, tot...
Stateam acolo...
Pe de cealalta parte a lumii toti plangeau. Credeau ca le e dor de mine. Nu le era defapt; plangeau pentru ca asa plang toti. Si pentru ca ei, la randul lor, nu vor sa-si vada vreo alta ruda mai apropiata pe jumatate moarta pe un asfalt rece. E un episod de care chiar vor vrea sa uite cat mai repede, siu eu.
Ba chiar in cateva zile si-au continuat treburile ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
In locul in care am murit striveau masinile ultimele dare din sangele meu, uscat deja de soare...